media

[RO] Terapie cu lucruri mici / [EN] Therapy With Little Things

Click here for the English version.

[ RO ]


Mă uit pe geam de câteva minute bune - la capatul unei alei lungi văd un palazzino roz cu un palmier înalt pe dealul din fața mea, pe care-l bate soarele pieziș dimineața - și mă bușește râsul. Acum 6 luni vedeam pe geam parcarea de la Auchan Titan și trei blocuri maro din pământ până în cer.

Pe 1 martie se fac șase luni de când trăim într-o vacanță. Și habar n-am avut că se poate, deși sună aiurea în contextul actual în care putem orice. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, în septembrie am fugit în Puglia - și spun “am fugit” pentru că n-am crezut cu adevărat că facem asta până în ziua plecării, încropind bagaje în noaptea de dinainte, constatând ulterior că n-am gândit foarte bine garderoba și eu n-am nici fustă, nici ghete pentru cele 5 perechi de ciorapi, iar Daniel a golit pur și simplu cele trei rafturi ale lui din dulap, gandindu-se “fuck this, vedem acolo”. N-am pus în vreun mare fel “afacerile” în ordine și n-am apucat să facem turneu pe la rude și prieteni. Nici ai mei n-au crezut că plecăm, își tot ziceau că mergem să ne reculegem 3 luni și apoi ne întoarcem de Crăciun.
De Căciun am pus beculețe într-un portocal.

Pentru prima oară în viața mea n-am mai făcut niciun plan, obosisem încercând să îndes prea multe în zile prea scurte, pline și-așa de întrebări legate de ce urmează. Cât stați? Nu știu. Când veniți? Nu știu. Cum e acolo? E bine, e liniște, e încet. Vă izolați, nu-i bine! Poate e bine, om vedea. Că acum avem timp să vedem atâtea lucruri mici care fac viața mai frumoasă: case splendinde care ne dau cârcei la gât de la atâta sucit capul după ele, pământ roșu afânat de care m-am îndrăgostit de cum am pus piciorul aici (și care murdărește TOT, dar tot îl iubesc), terasă cu soare de dimineața până seara, plimbări fără destinație printre plantații vechi de măslini, focaccia cu ceapă și capere, moșul de la care luăm ouă sâmbăta, înghețată mâncată în fiecare Duminică pe alte străzi albe și întortocheate, Chiara și Francesco de la pâine, orășele mici pe malul mării de care nu-ți spune nimeni în vreun travel guide, internet prostuț ca să nu poți munci prea mult, pauză de prânz sau de când n-ai chef, masserii antice și oameni noi și veseli pentru care viața bună și fericită e un firesc atât de străin când firescul tău e fix pe dos și mai ești și mândru de asta.
Sunt nenumărate mărunțișuri care încet-încet îmi construiesc o fericire foarte mare - una simplă, fără brizbrizuri, în care pot respira, fără mondenități superficiale și prietenii inutile, cerințe mari și planuri și mai mari. Apropo, vrea cineva să cumpere un teren cu ieșire la lac, la Brănești? Cu tot cu planuri, we got them, we don’t want them anymore. :)

În orice caz, ăsta nu-i un blog despre cum am inventat eu apa caldă în timp ce toată lumea încă freacă bețele să facă foc. Probabil că italienii s-ar strica de râs citind cum am descoperit eu cactușii cu gogoloațe roșii care se mănâncă și pauza de prânz la 30 de ani. Dimpotrivă, cred că va fi mai degrabă un soi de terapie cu public, un loc unde îmi voi da voie să fiu uimită de lucrurile mici descoperite o dată cu această #extraordinarylifeinPuglia, crâmpeie de locuri, gusturi și gânduri pe care să le notez într-un jurnal ilustrat și să le dau mai departe, că poate fac poftă de ceva bun și altora. Plănuiesc povești bune și simple, care probabil vor curge încet având în vedere că aici se închide tot între 13:00 și 17:00. Și deocamdată toate încep și se termină așa, dintr-o casă de piatră cu un mic palazzo roz pe dealul de vizavi, între măslini, lângă un oraș alb pe care s-ar putea sau nu să-l aveți și voi pe lista de călătorii.

Ne vedem curând?

 

Mădălina


Photo of Madalina and a cactus

[ EN ]


I’ve been looking out the window for a while now - on the hill in front if me, at the end of a long driveway, there's a pink palazzino with a tall palm tree, hit at an angle by the sun in the morning hours - and I burst into laughter. Six months ago I was seeing the parking lot of Auchan’s hypermarket and three brown apartment buildings, hiding the sky from my window.

On March 1st we will have lived in a holiday for 6 months already. And I had no idea this could even be possible, although it sounds weird in this day and age, when we can do anything. For those of you coming a bit late to the party, last year in September we ran away in Puglia - and I say “ran away” because we didn’t really think we would actually be doing this right until the day we left, scraping up our luggage the night before, later realising we didn’t really think this through: I had neither skirts, nor boots for the 5 pairs of stockings I had packed and Daniel had simply emptied his three wardrobe shelves into the suitcase, thinking “fuck this, we’ll wing it there”. We didn’t truly put our businesses in order and we didn’t get to tour the relatives and friends. Not even my parents thought we would leave, so they kept saying we’d come back for Christmas after 3 months of soul-searching and relaxation.
We decorated an orange tree for Christmas.

For the first time in my life I made no plans, I was getting tired trying to fit too much in days that were too short, already filled with questions about what was coming next. How long will you be staying? I don’t know. When are you coming back? I don’t know. How’s it there? Fine, quiet, slow. You’re isolating yourselves, it’s not good! Maybe it is, we’ll see. Because now we have time to actually see so many little things that make life beautiful: gorgeous houses which give us neck cramps from all the head-turning we’re doing to sneak a peek behind imposing gates, deep red soil which I madly fell for the first time I got here (soil that gets everything so, so dirty, but I still love it so, so much!), our all-day-long sunny terrace, straying through century-old olive groves, focaccia with onions and capers, the old man who’s selling us eggs every Saturday, eating ice cream on Sunday while getting lost on new winding white streets, Chiara and Francesco from the bakery, small sea-side villages nobody mentions in travel guides, silly-slow internet so that you can’t work too much, lunch breaks or I’m-not-really-in-the-mood breaks, ancient masserias and new, merry people for which happy and good life seems so effortlessly common while your notion of “common” is the total opposite and you don't know any better than to act proud. There are countless tiny bits slowly building my great happiness - a fuss-free simple one, in which I can breathe, without superficial chit-chats and empty friendships, big expectations and even bigger plans. Speaking of, does anyone want to buy a large piece of lake-side land in Brănești? (village near Bucharest) Plans included, we got them, we don’t want them anymore. :)

Anyway, this is not a blog about how I invented hot water while everybody else was still rubbing sticks together to start a fire. Italians would probably laugh their asses off reading how I discovered cacti with edible red blobs and lunch breaks at 30 years old. On the contrary, I think this will be more like a therapy session with a seated public, a place where I will allow myself to marvel at the little things I discover during this #extraordinarylifeinPuglia, bits of places, tastes and thoughts to put down in an illustrated journal and pass forward, in the hope I would tickle someone’s fancy. I plan on good simple stories, which will probably come at a slower pace, considering how everything closes between 13:00 and 17:00 here. And for now, every one of them starts and ends like this, from a stone house with a little pink palazzo on the opposite hill, among olive trees, close to a white city that you may or may not have on your travel list.

See you soon?

 

Madalina

Comments: 6
Roxana 28-02-2019 07:07
Postarea ta pare scenariul unui film pe care il urmaresti si iti zici "Ce frumoooos! Pacat ca nu se intampla asta si in realitate." Dar ma bucur sa citesc postul tau (te urmaresc de putina vreme pe Instagram si aveam impresia ca doar ti-ai facut o vacanta in Puglia). Dar astept cu nerabdare alte postari pe blog (nu, it's not 2004 all over again :) ). BTW, pot sa ma abonez la postari? P.S. ce gust au fructele de cactus? Nici nu stiam ca exista asa ceva :D
Ana maria 28-02-2019 11:14
Loved it so much! Mai vrem!!
Georgiana 28-02-2019 12:29
Hihi, abia aștept să mai citesc! ❤️ Să-ți fie de bine soarele și acușica îl monopolizăm împreună!
Mihaela 28-02-2019 15:20
Frumos... pentru unii prea frumos sa poată fi adevărat. De când avem fetița de 2 ani și noi ne gândim la un alt colț mai liniștit, dar aproape oarecum. Cred ca terenul cu ieșire la lac ar fi frumosul nostru posibil in acest moment. Aștept detalii pe mail dacă e true
Anca 01-03-2019 19:03
Love it :) enjoy!
Adriana S 01-03-2019 22:09
Excelent! Living vicariously through you... până vine ziua să ne mutăm și noi într-o casă cu livadă de măslini și portocali. :) Desigur, musai ne așteptăm și la ilustrații cu fiecare postare pe blog.
Leave a Reply

Your email address cannot be published. Required fields are marked*