FREE SHIPPING - In Romania for all orders over 300 RON, in Europe for orders over 150 EUR and in the rest of the world for all orders over 200 USD!

media

[RO] Paradisul există și e puțin mai la stânga pe hartă decât se spune / [EN] Paradise does exist and it’s a little more to the left on the map than they say

Click here for the English version.


[ RO ]


Știu că mi-am găsit locul preferat pentru că oscilez între a spune tuturor despre el, cărându-mi prietenii acolo în timp ce joc de pe un picior pe altul de emoție și mândrie, și a nu spune nimănui nimic, ca să rămână secretul meu. Evident, îmi scapă fericirea pe la cusături de fiecare dată și referenul din ultimul an a fost “Dacă mergeți în Puglia, e musai să mâncați sau să înnoptați la Masseria Potenti.” Sau să vă măritați acolo, depinde care-s prioritățile.


*Ca să lămurim din capul locului, masseria pugliese e un fel de finca sau hacienda spaniolă, adică o moșie veche de la 1600-1800, un soi de fermă vastă cu mai multe construcții, cu foarte mult pământ, plantații și animale, în care locuiau deopotrivă moșierii și oamenii lor. Multe din ele făceau ulei de măsline, vin și brânză, adăposteau recolte și erau fortificate cu ziduri înalte și groase în caz de atac. Arhitectura lor este în același timp austeră și somptuoasă și foarte multe masserii antice au fost restaurate și transformate in B&B-uri, hoteluri sau restaurante, păstrând aerul rustic și gusturile tradiționale puglieze.


Povestea mea de dragoste cu Masseria Potenti - pentru că-i o poveste de dragoste în toată regula, cu fluturi și tot tacâmul - a început anul trecut după câteva vorbe schimbate cu Florina, care îmi innebunise feedul de Instagram de câteva săptămâni cu cactuși, agave, palmieri și măslini. Florina, care-i treaba? Păi uite, suntem aici, e foarte mișto, recomand dacă aveți drum prin zonă. Am cam avut - plănuiam o scurtă escapadă prin mai, ca să ne țină vii până la vacanța de toamnă și alesesem Puglia. Nimic extravagant, fără orașe mari sau aglomerație, fără magazine sau zgomot - nouă ne place “off road” în Italia, e încet și bine, ca un alint. 


Așa că am călărit toate coclaurile din tocul cizmei în șase zile și-n a șaptea am zis să încheiem cu un prânz la Masserie. N-aveam nicio așteptare, Daniel era deja ușor îmbufnat că nu văzuse prea multe vapoare la Brindisi dimineață și mie mi-era cam foame, ca de obicei. O oră și o mie de grade mai târziu (v-am spus că iar am plecat cu haine desperecheate și aveam doar blugi și costume de baie?), eram în mijlocul nicăieriului. Pământ roșu și multă vie, măslini și ziduri joase de piatră de-a lungul unui drum prăfuit. Atitudinea “fuck it, vedem noi” începea deja să se instaleze încă de pe atunci, așa că am continuat șerpuit până am ajuns la niște ziduri albe inalte, tivite de cele mai mari agave pe care le văzusem în viața mea. Am parcat mașina sub unul din palmierii de vizavi, ne-am hăhăit mut unul la altul, așa cum facem când ne bucurăm de chestii noi și ne-am aliniat la ușa mare cu interfon. Țâr! Si! Ciao, abbiamo una prenotazione per il pranzo. Si, certo, entrate! Țâr. Probabil că țârâitul ăla a fost ultimul lucru pe care l-am auzit timp de minute bune. Pentru că a fost ca-n filme: s-a deschis ușa și mie mi s-a oprit inima.


În spatele zidurilor înalte, oricât de clișeic ar suna, era Paradisul. Sau cel puțin mie așa mi s-a părut, pentru că pur și simplu nu știam unde să mă uit mai întâi: la perdeaua din zeci de cactuși imenși care se lăfăiau peste ziduri, la bougainvillea care se cățăra pe lângă feresterele boltite, la cearșafurile albe care fluturau cinematografic deasupra unei zone cu agave mari și grase, la pietrișul fin care acoperea toată curtea pe care Fiatul 500 vintage îl toarcea sigur sub roți la fiecare petrecere, la ficusul-copac sub care stăteau înșirate damigene verzi din sticlă, la smochinul uriaș de pe terasa acoperită, la livada de portocali, la zonele colorate de răsfăț pe paturi maiestuoase din fier învechit, umbrite de rogojini care cerneau soarele de prânz ca-n videoclipurile cu supermodele, la frunzele de cactus agățate în cuie mari sau la vasele vechi de toate felurile din teracotă, acum primind armonios buchete dezordonate de ramuri și vegetație sălbatică. Pentru că la Masseria Potenti natura nu părea îmblânzită sau coafată, ci mai degrabă sărbătorită și iubită exact așa cum îi place ei, cu grijă pentru fiecare fir care răsare sau cade. Ne-am dezmeticit cu greu în drum spre masă și la fiecare colț ne scăpau O!-uri și A!-uri, iar Daniel, care nu-i ușor de impresionat, era mulțumit. Eu mai aveam puțin și mă rugam de cineva să mă adopte sau să mă angajeze. Să …orice. 

Prânzul a fost o bucățică de Rai - am mâncat simplu și drăgăstos, intim și în același timp ca într-o familie mare, având între noi un pumo alb din ceramică pe care era scris numărul mesei. Deasupra noastră atârnau buchete de flori uscate și ardei iuți, iar aperitivele au venit pe farfurii cu frunze de smochin sau ascunse de șervete groase și moi, din care am aflat ulterior că au dulapuri întregi, prea puține la fel, ca un soi de zestre a Masseriei adunată din generație în generație. În jur se auzea doar clinchetul paharelor de rose și în aer plutea o toropeală care oprise timpul și-acum îl întindea la soare. Ne-am săturat și în același timp nu ne mai săturam, nu mai voiam să plecăm. Am fost două lebede mute până acasă, ne mai zâmbeam doar din când în când ca să ne asigurăm că am fost amândoi în același loc.


Illustration of local dishes layed out on the table / Ilustratie cu diferite tipuri de mancare traditionala

De-atunci s-au înșirat multe vizite la Masseria Potenti. Am fost la prânzuri și cine, la reuniuni cu prieteni, ba chiar și la o nuntă, ne-am regăsit de Crăciun sau pur și simplu de dor. Am cunoscut familia din spatele Masseriei, motorul format din Maria Grazia și Chiara, mamă și fiică aproape ca două picături de apă, atât de deschise și primitoare, ne-am îmbrățișat, am pictat și am descoperit colțuri noi, la fel de splendide, însă de fiecare dată altfel. Am văzut Masseria și vara și iarna, decorul în permanentă schimbare rimând cu natura din jur, însă mereu cu același aer rustic, dar luxos, simplu și relaxat, ca un firesc cotidian care iese prin toți porii locului. Și lucrul cel mai important, dincolo de frumosul pe care-l vezi cu ochii, rămâne dragostea în toate formele ei plutind acolo în aer: iubirea unei familii pentru un loc vechi și readucerea sa la viață, căldura pentru toți cei care le calcă pragul, bucuria de a oferi amintiri și clipe înduioșătoare, grija pentru ingredientele curate și mâncarea sinceră, pregătită din suflet și sentimentul de a fi printre oameni pasionați și dedicați unei vieți pline și bune. N-o să spun cum arată decorul pentru o petrecere, cum atârnă tamburine, panglici si cactuși de mesele lungi din lemn, ce gust are o gură de Primitivo di Manduria, cum se împletesc coronițe din ardei iuți, cum se aprind stelele mari și luminate specifice Pugliei (luminarie) peste Masserie când se lasă seara, cum Roberta sau Fabio îți fac orice masă mai plăcută sau cum trosnește focul în șemineul de sub tavanul boltit în timp ce ți se strecoară printre picioare o pisică portocalie în drum spre culcușul ei dintr-un confesionar vechi din lemn.

Am zis? Am zis, să-mi fie cu iertare, dar tot mai frumos e cu ochii, cum zice Daniel.


Cât am scris aici, mi-a crescut puțin pulsul și mi s-au umezit palmele - cred că-i tot un fel de dependență. N-am mai fost la Masserie de două luni și tropăi cu ochii în calendar și cu gândul la tortina din anșoa și cartofi pe care mi-a strecurat-o Maria Grazia în farfurie la ultima vizită. Dacă asta nu-i iubire, apăi nu știu ce-o fi. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, e Puglia și e toată concentrată între zidurile albe. O dată ce-ați gustat din ea, lucrurile nu vor mai fi la fel. Fix ca-n Paradis.

Nu știu cum era modelul original, dar ăsta al meu e în Manduria, are cam 130 de hectare, smochini, agave uriașe și ziduri albe de piatră, plantații nesfârșite de măslini și vie și cel mai frumos cer deasupra. Iar înăuntru e-un Rai al tuturor simțurilor, care-mi face inima să sară de pe șine și să-i scriu Chiarei ca să rezerv două locuri la prânz pentru mâine fără să stau pe gânduri. 

Paradisul meu există și sunt destul de sigură lucrează sub pseudonim de artist, semnându-se M.P. în colțul fiecărei vizite. 



Photo collage Masseria Potenti / Colaj foto Masseria Potenti


[EN]


I’m sure I found my favourite place ever because I’m caught between telling everyone about it, dragging my friends over there while fidgeting with pride and excitement, and not telling a soul, so that I can keep it all to myself. Obviously, every time I burst at the seams with joy and last year’s chorus was “If you ever visit Puglia, you must sleep or eat at Masseria Potenti”. Or get married there, depending on your priorities.


*To clear the air, a masseria Pugliese is the equivalent of a Spanish finca or hacienda, which means an old and vast estate dating back to 1600s-1800s, a large farmhouse with multiple buildings, quite a lot of land, vineyards, olive groves and animals, in which both landowners and farmworkers lived and worked. Most of them were producing oil, wine and cheese, sheltered crops and were fortified with heavy walls in case of an attack. Their architecture is both austere and luxurious and many ancient masserias were restored and converted into B&Bs, restaurants or boutique hotels, retaining the rustic charm and the traditional Apulian touch.


My love story with Masseria Potenti - because oh, yes, it truly is a love story, with butterflies and all - started last year after a short conversation with Florina, who, for a while, had turned my Instagram feed into a cacti, palms and olive trees madness. Florina, what’s up? Well, look, we’re here and it’s absolutely wonderful, we highly recommend it if you’re ever in the area. We kind of were - we’ve been planning a short getaway around May, to keep us alive until the autumn vacation, so we chose Puglia. Nothing fancy, without big, crowded cities, shops or noise - we already liked the Italian countryside because of its slow and peaceful rhythm, so it felt perfect.


So we wandered all roads of the Italian heel in six days and in the seventh we decided to gloriously end things with a lunch at Masseria Potenti. We had no expectations, Daniel was already a bit sulky because he didn’t get to see a lot of boats in the morning in Brindisi and I was getting a little hungry, as always. An hour and a thousand degrees later (did I say we left again with mismatched clothes, having only jeans and bathing suits with us?), we were in the middle of nowhere. Auburn soil and miles of vineyards, olive trees and low stone walls along a dusty road. The “fuck it, we’ll see” attitude was already settling in, so we drove until we reached some tall white walls, lined with the biggest agave plants I’ve ever seen. Giggling, we parked the car under one of the palm trees across the gate and lined up next to the intercom. Buzz! Si! Ciao, abbiamo una prenotazione per il pranzo. Si, certo, entrate! Buzz!

That buzz was probably the last thing I heard for some good minutes.

Because it was just like the movies: the door opened and my heart skipped a beat.


Behind the tall walls, as cliche as it may sound, there was Paradise. Or at least that’s what it felt for me, because I simply didn’t know what to take in first: the curtain of huge cacti sprawled over the walls, the bougainvillea climbing between arched windows, the white sheets dramatically fluttering over an area with huge, fat agave plants, the vast pebbled yard, ploughed by the vintage Fiat 500, the tree-like ficus and the green glass demijohns lined under it, the giant fig tree on the terrace, the orange grove, the colourful lounging areas with antique iron beds, shadowed by matting, sifting the sun like in a supermodel photoshoot, the cacti leaves pinned to the white walls or the various terracotta pots with dishevelled bouquets of stems and wild vegetation. Because nature didn’t seem tamed at Masseria Potenti, but rather loved and celebrated as it was, with tender care for every blooming or falling bit. We hardly got to our senses on our way to the table, while Oh’s and Ah’s were slipped at every corner. Daniel, who is not easy to please, was happy and I was so close to asking someone to adopt or hire me. Lunch was a piece of heaven - we ate a simple, loving feast, intimate but at the same time feeling as if we were part of a big family, with the table number scribbled on the white ceramic pumo between us. There were dried flowers and chilli bouquets hanging above our heads and the starters came on plates with fig leaves or hidden under thick, soft napkins which seemed to be some of many one-of-a-kind treasures of a farmhouse dowry. One could only hear the clinking of rose glasses and there was something in the air that had stopped and stretched the time under the noon sun. We were full and at the same time we couldn’t get enough, we didn’t want to leave. We were two speechless swans on our way back home, only smiling at each other from time to time to make sure we were both in the same place.


A lot of visits to Masseria Potenti happened since then. We were at lunches and dinners, at gatherings with friends and even at a wedding, we visited for Christmas or when we simply missed the place. We met the beautiful family behind this marvellous place, especially Maria Grazia and Chiara, the amazing, two-peas-in-a-pod mother-daughter duo, so open-hearted and hospitable, we hugged, I painted and discovered new corners, as splendid as the other ones, but different every single time. We saw the Masseria in both summer and winter, with its always changing decor, in tune with all the nature surrounding it, always keeping the same rustic, but luxurious charm, simple and relaxed, like a genuine daily habit. And the most important thing, beyond all the seen beauty, there’s the love found in every nook and cranny, floating in the air: the love of a family for an ancient place and its revival, the warmth for all those who enter their home, the joy of offering endearing moments and memories, the care for clean ingredients and honest food, made from the heart, and the feeling of being among passionate people, dedicated to living a good and full life. I won’t tell you what the party decorations look like, how tambourines, ribbons and cacti hang from long wooden tables, what Primitivo di Manduria tastes like, how chilli crowns are made, how Apulian lights (luminarie) sparkle over the Masseria at night, how Roberta or Fabio make every meal more pleasant or how the fire crackles in the fireplace under the vaulted ceiling, while an orange cat slips through your feet on the way to its sleeping place in an old wooden confessional.

Did I say it? Well, #sorrynotsorry. And it’s even more beautiful when seen through your own eyes, as Daniel says.


While I wrote this, my pulse got a bit faster and my palms got sweaty - I think it might be the beginning of some sort of addiction. I haven’t seen the Masseria and its ladies in two months and I’m eyeing the calendar, thinking of the anchovies and potato tortina Maria Grazia slipped on my plate during my last visit. If this is not love, I don’t know what is. Actually, on second thought, it’s Puglia and it’s all contained between those white walls. Once you had a taste of it, things will never be the same again. Just like in Paradise.

I don’t know the original one, but mine is in Manduria, has around 130 ha, fig trees, huge agaves and white stone walls, endless olive groves and vineyards and the most exquisite sky above. And inside is a Heaven of all senses which makes my heart jump off tracks while writing Chiara to save us a few hours for tomorrow without even thinking.

My Paradise does exist and I am pretty sure it works under an artist’s pseudonym, signing M. P. in the corner of every visit.



Photo collage Masseria Potenti
Comments: 1
Adriana Szabo 07-03-2019 22:18
Nu știu ce mi-e mai întâi: foame de tortina cu anșoa sau dor de ducă? :)
Leave a Reply

Your email address cannot be published. Required fields are marked*